Ordinul şi medalia „Virtutea Militară”

Scurt istoric

Deoarece războaiele erau un fenomen aproape permanent în istoria medievală a tuturor statelor, în mod absolut firesc, vitejia, priceperea şi fidelitatea celor care luptau au fost răsplătite de către suverani. Din momentul în care statele au avut diferite ordine, ofiţerii – cu toţii nobili, conform regulilor timpului – au fost decoraţi cu acestea pentru faptele lor de arme, ajungându-se ca unele ordine să aibă cu precădere o conotaţie militară. Dar luptele erau duse, mai ales începând din secolul al XVIII-lea, cu trupe tot mai numeroase, de a căror bună comportare depindea de foarte multe ori soarta bătăliilor şi, de aceea, suveranii aveau grijă să-i răsplătească şi pe aceştia, oferind celor mai bravi dintre ostaşi diverse sume de bani. Banii, oricât erau de dorit şi oricât de bine prindeau respectivilor militari, se cheltuiau repede şi nimeni nu mai ştia că un ostaş a fost foarte brav şi a fost răsplătit pentru aceasta. Cum regulile vremii erau foarte clare şi admiterea într-un ordin implica automat apartenenţa la clasa nobiliară, pentru a putea acorda un semn exterior de apreciere a soldaţilor care s-au distins prin bravură, împăratul Austriei, Iosif II, a instituit, pe 19 iulie 1789 (fără nici o legătură cu evenimentele care s-au desfăşurat în aceeaşi săptămână la Paris), o decoraţie minoră, numită „medalie”: Medalia „Pentru Vitejie (Tapferkeitsmedaille). Este de precizat că respectiva decoraţie reprezenta, ea în sine, o valoare, fiind confecţionată din aur de 24 de carate şi având o greutate apreciabilă, dar ceea ce conta cel mai mult era onoarea de care se bucurau cei care o căpătau.

Bineînţeles că, pe măsura „democratizării” societăţii europene, decoraţiile minore, atât cele conferite militarilor „pentru vitejie” în general, cât şi cele acordate pentru anume bătălii sau războaie, se generalizează, fără să mai existe practic vreo ţară care să nu aibă astfel de medalii; denumirile lor sunt, în general, foarte asemănătoare, chiar dacă sunt în limbi diferite, inclusiv în cea latină.

O primă distincţie românească, menită să onoreze pe supravieţuitorii bătăliei din 1848 de pe Dealul Spirii, a fost iniţiată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1860 (prin Decretul nr. 2067 din 8 noiembrie), când a fost instituită medalia Pro Virtute Militari. Chiar legiferată şi bătută, medalia nu a fost înmânată celor îndreptăţiţi, foarte probabil din motive politice, pentru a nu deranja prea tare Înalta Poartă care, pe de-o parte nu putea accepta, ca Putere Suzerană, emiterea de decoraţii de către părţi componente ale Imperiului Otoman, pe de altă parte, această decoraţie se constituia într-un afront direct la adresa otomanilor prin comemorarea unei bătălii purtate împotriva lor. Foarte probabil că acestea au fost cauzele pentru care domnitorul nu a acordat medalia, ea fiind distribuită beneficiarilor abia sub regimul Locotenenţei Domneşti din primăvara lui 1866. În cadrul aceluiaşi program politic al domnitorului Cuza, de a încerca crearea unor decoraţii româneşti cu care să poată recompensa meritele propriilor cetăţeni, pe lângă confecţionarea Ordinului Unirii se înscrie şi confecţionarea unor decoraţii minore: medaliile Virtutea Militară şi Devotament şi Curagiu, ambele confecţionate din argint. Prima dintre aceste decoraţii, de formă circulară, avea pe avers efigia domnitorului şi, marginal, numele său, iar pe revers denumirea medaliei. Însemnul era surmontat de o coroană regală heraldică. A doua medalie era surmontată de o semicunună din frunze de lauri. Nici una dintre aceste decoraţii nu a fost „legalizată” printr-un decret şi au rămas neacordate oficial.

O nouă medalie cu această denumire era prevăzută a se înfiinţa prin Legea de organizare a puterii armate din 27 martie 1872, primul regulament al medaliei datând din 17 mai 1872. Medalia era organizată pe două clase, denumite „de aur” şi „de argint”; prima, cea „de argint” (clasa a II-a), se putea acorda sergenţilor reangajaţi care au servit în acest grad 12 ani fără vreo condamnare prin sentinţă şi, în acest caz, pe panglică era prinsă o baretă din argint pe care era trecută cifra „XII”, beneficiarii primind o îndemnizaţie de 300 lei/an. Pentru fapte meritorii de curaj şi devotament, militarii puteau primi respectiva medalie – ofiţerii, pe cea „de aur” iar gradele inferioare, pe cea „de argint”; aceste medalii nu aduceau, însă, nici un beneficiu material. Medalia era circulară, având pe avers efigia lui Carol I şi, circular, inscripţia: „CAROL I DOMN AL ROMÂNIEI”, iar pe revers, înscris într-o cunună din frunze de laur şi măslin, inscripţia pe două rânduri: „VIRTUTEA MILITARĂ”. Însemnul era surmontat, în loc de coroana regală heraldică (ca pe medalia făcută cu acelaşi nume din vremea lui Cuza), de o semicunună din frunze de lauri, asemănătoare celeilalte medalii din 1864, Devotament şi Curagiu. Panglica era din rips moarat roşu cu câte o bandă marginală albastru deschis.

În timpul războiului din 1877-1878, un număr relativ mare de militari români, atât ofiţeri cât şi subofiţeri şi trupă, au fost decoraţi cu medalia Virtutea Militară. Pentru a nu se confunda însemnul decoraţiei conferite pentru fapte de arme pe câmpul de luptă cu cea obţinută pe timp de pace, prin Înaltul Decret nr. 2698 din 25 octombrie 1880 se instituie o nouă formă a acestei distincţii numită Medalia „Virtutea Militară de război”; ea era sub formă de cruce de tip Ruppert (cu braţele având capetele lăţite şi terminate convex). Dimensiunea crucii era de 35 mm, cu marginile mate şi uşor înălţate, iar mijlocul lucios; între braţe era o cunună mată din frunze de stejar iar în centru un medalion de 17 mm diametru, care avea pe avers efigia lui Carol I şi inscripţia cu numele şi titulatura sa, iar pe revers denumirea decoraţiei. Panglica a rămas identică pentru ambele tipuri ale medaliei. Trebuie menţionat că, deşi prin regulamentul din 1880 se prevede ca în titulatura din jurul efigiei să fie folosită denumirea de REGE nu de DOMN (aceasta deşi în momentul instituirii, România încă nu era regat!); în afara unui număr destul de mic de însemne realizate imediat după apariţia decretului amintit, trebuie specificat că va fi folosită în continuare, pentru toate medaliile conferite şi în 1877-1878, şi în Primul şi în Al Doilea Război Mondial, tot titulatura de DOMN, aşa cum a fost ea stabilită la instituirea decoraţiei. Prin Legea pentru instituirea ordinului militar „Mihai Viteazul” din 1916, medalia „Virtutea Militară” din ambele clase rămâne să se confere numai subofiţerilor şi trupei, devenind echivalentă ca importanţă cu ordinul „Mihai Viteazul” acordat ofiţerilor. De asemenea, un spor de importanţă pentru această medalie este şi faptul, prevăzut prin aceeaşi lege, ca ordinele „Steaua României”  şi „Coroana României” cu spade, primite pentru acţiuni în lupta directă cu inamicul, să se confere cu panglică de „Virtute Militară”. O situaţie specială va avea decoraţia pe timpul domniei lui Carol II; medalia „de pace”, deşi neabrogată şi cu regulamentul din 1906 nemodificat, este aproape „uitată”, iar medalia „de război” nu mai este trecută printre distincţiile care se conferă pe timp de conflict armat nici în Legea din 1937 (Decret Regal nr. 4031/ 26 noiembrie 1937), nici în regulamentul de aplicare a acesteia (Înalt Decret Regal nr. 4354 din 21 decembrie 1938). Virtutea Militară de război revine la poziţia ierarhică avută în 1916, prin Decretul Regal nr. 1932 din 30 iunie 1941.

La discutarea noului sistem de decoraţii în cadrul Comisiei speciale a Camerei Deputaţilor, ajungându-se la concluzia că reinstituirea ordinului „Virtutea Aeronautică” (primul ordin specific pentru aviatori din lume) este utilă, s-a decis crearea unei decoraţii identice ierarhic pentru marinari, ordinul „Virtutea Maritimă”. Deoarece cele două arme specifice au decoraţii proprii, era firesc ca şi trupele terestre să aibă, la rândul lor, un ordin egal ierarhic cu cele amintite mai sus şi cu titulatură asemănătoare, anume Virtutea Militară. Se crea astfel un sistem din trei decoraţii similare pentru cele trei componente de bază ale Forţelor Armate Române, ordinele „Virtutea Militară” şi „Virtutea Maritimă” fiind, în fapt, transformarea şi ridicarea pe o treaptă ierarhic superioară a vechilor medalii cu aceste nume.

Pentru noul ordin Virtutea Militară”, s-a pornit de la forma medaliei „de război” md. 1880; bordura mată, caracteristică medaliei, a fost înlocuită cu una albastră – culoarea tuturor ordinelor militare şi de război româneşti – iar centrul lucitor, cu email alb. Pentru medalionul central avers s-a preluat imaginea Sf. Mare Mucenic Gheorghe, călare, străpungând cu lancea balaurul, medalion specific al ordinului militar Sfântul Gheorghe creat de Carol II în 1940 prin transformarea ordinului Bene Merenti al Casei Domnitoare într-un ordin specific militar şi „de război”. S-a considerat că, pe de-o parte, este bine să fie preluată şi tradiţia acestui ordin militar, chiar dacă el nu s-a conferit ulterior pe timpul luptelor şi, pe de altă parte, de faptul că pentru toate ordinele militare, ziua ordinului s-a hotărât a nu fi cea a primei instituiri, ca la celelalte distincţii, ci a sfântului patron caracteristic, aceasta deoarece s-a pornit de la tradiţia sărbătoririi ordinului „Mihai Viteazul” la 8 noiembrie, sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi a ordinului „Virtutea Aeronautică”, la 20 iulie, sărbătoarea Sf. Prooroc Ilie, patronul aviaţiei. Deoarece în tradiţia militară românească Sf. Gheorghe era considerat „patronul” forţelor armate şi aducătorul de biruinţe, ziua ordinului a fost fixată pentru 23 aprilie, sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Panglica ordinului preia culorile de bază ale panglicii medaliei, roşie cu două benzi albastre la margini, la care se adaugă câte un fir argintiu la benzile marginale albastru deschis.

Pentru a se alinia sistemului naţional de decoraţii, medalia „Virtutea Militară” care se poate acorda pe timp de pace are forma circulară specifică, dar cu însemne deosebite pentru militari şi civili (ca toate medaliile care se pot conferi şi militarilor), este organizată pe trei clase şi se poate conferi tuturor celor care servesc în cadrul trupelor terestre. În schimb, medalia cu însemne „de război” are numai două clase, ca şi cea din 1880, este cea mai însemnată decoraţie care se poate conferi trupei şi subofiţerilor din toate cele trei categorii de forţe armate pentru fapte deosebite de vitejie, având acelaşi statut ierarhic ca în cele două războaie mondiale.