Încercarea de instituire a unor decoraţii româneşti sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Prima preocupare a lui Alexandru Ioan Cuza, proaspăt ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti la 5 şi 24 ianuarie 1859, a fost, desigur, aceea de a obţine din partea Puterilor garante acceptarea acestui fapt, implicit a Unirii personale, ca prim pas pe calea realizării unităţii naţionale. Pentru realizarea acestui scop el va trimite în capitalele respectivelor state, ca reprezentanţi ai săi, pe cei mai de seamă fruntaşi ai “partidei naţionale”. Printre aceştia se va număra şi poetul Vasile Alecsandri, în acel moment ministrul de externe al guvernului de la Iaşi, care a fost trimis în misiune diplomatică la Paris. Împăratul Napoleon al III-lea, susţinător constant al cauzei unificării celor două principate româneşti, nu a fost greu de convins pentru a recunoaşte dubla alegere a lui Cuza pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti, trebuind însă să aştepte şi reacţiile celorlalte state înainte de a face public asentimentul său.

Profitând de bunele relaţii care existau între familia imperială franceză şi poetul Alecsandri, Cuza i-a solicitat acestuia din urmă să-l consulte pe Napoleon al III-lea dacă ar fi de acord ca mai mulţi cetăţeni francezi să primească şi să poarte un ordin pe care guvernul moldovean dorea să-l instituie. Împăratul Franţei şi-a dat acordul de principiu, fără a sesiza pe moment că aceasta ar contraveni regulilor de drept internaţional existente, care prevedeau că numai entităţile statale suverane puteau să instituie ordine, ceea ce nu nu era cazul cu principatele române, aflate din punct de vedere juridic sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Pe baza acceptului împăratului francez, guvernul de la Iaşi a pregătit o lege (cu regulamentul aferent), pentru instituirea unei decoraţii care urma să se numească Ordinul “Spicului de Aur” – denumire care dorea să amintească bogăţia cerealieră a Moldovei. Forma decoraţiei, prevăzută în proiectul de lege, era inspirată după “Legiunea de Onoare” franceză, fiind tot o stea cu cinci raze bifurcate, emailate în alb.

Evenimentele politice interne au făcut ca acest proiect legislativ să nu fie înaintat spre votare Adunării în vara anului 1859, ulterior survenind tot mai multe complicaţii externe iar domnitorul fiind sfătuit să nu grăbească instituirea unui ordin românesc – gest de independenţă care cu siguranţă nu ar fi fost bine văzut de către principalele capitale europene.

În anii următori au mai existat proiecte de instituire a unui ordin românesc, tot mereu amânate de la punerea în practică datorită numeroaselor problemelor politice prioritare (recunoaşterea dublei alegeri şi obţinerea Firmanului de învestitură, rezolvarea diferendelor legate de mânăstirilor închinate etc.). Au rămas, din această perioadă, unele desene reprezentând ordinul care se avea în vedere a se institui, forma avută în vedere fiind aceea a unei cruci de Malta.

Pentru a răsplăti pe supravieţuitorii bătăliei din Dealul Spirii (13 septembrie 1848), domnitorul Cuza va institui, în 1860, medalia “Pro Virtute Militari” dar, probabil, tot din grija de a nu deranja Puterea Suzerană, el nu va înmâna respectiva distincţie pe timpul domniei sale; ea va fi efectiv acordată abia în 1866 de către Locotenenţa Domnească care a condus ţara în perioada de după abdicarea lui Cuza şi instalarea noului domnitor, Carol I.

Începând din 1863, Cuza reia cu şi mai multă hotărâre ideea instituirii unor decoraţii româneşti. Ar fi dorit ca, la aniversarea a cinci ani de la Unirea Principatelor (adică la 24 ianuarie 1864), să instituie un ordin naţional dedicat tocmai acestui eveniment major al istoriei noastre, distincţie care urma să se numească “Ordinul Unirii”, comandând însemnele acestuia la Casa Krétly de la Paris. Din păcate, casa de bijuterii nu a putut onora comanda înaintea datei aniversare, iar ştirea despre intenţia domnitorului de a institui acest ordin fiind făcută publică de ziare din Viena şi de la Istambul, a stârnit un adevărat scandal diplomatic care l-a obligat pe Cuza să renunţe la intenţia sa.

Tot în 1864, Cuza a mai bătut două medalii, “Virtutea Militară” şi “Devotament şi Curagiu”. După cum o arată şi numele, prima era destinată militarilor; cea de-a doua, creată după însemnatele inundaţii din primăvara acelui an, urma să răsplătească faptele celor care, cu riscul propriei vieţi, au salvat oameni şi bunuri în timpul unor catastrofe naturale. Ca şi însemnele “Ordinului Unirii”, nici aceste două medalii nu au fost instituite legal şi, prin urmare, nici conferite oficial. Probabil că tot în această perioadă domnitorul a avut în vedere şi instituirea unei decoraţii specifice pentru preoţii militari, după modelul unor distincţii instituite în alte state.